A Concise History of Romanians

Product Information

Numele său apare pe mai multe volume colective, precum ”Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi ”Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010). un fel, punctul meu de plecare nu era foarte diferit de al lui Pompiliu Eliade: aveam simtămânrul că adâncile prefaceri prin care trecuse tara noastră în veacul trecut prezentau caracteristici tipice ale fenomenului de aculturaţie în ipostaza unei întâlniri între două civilizaţii. Pe de altă parte însă, îmi dădeam seama că prezentarea unei asemenea teze risca să provoace la unii compatrioţi, chiar la intelectuali dintre cei mai luminaţi şi mai bine intenţionaţi, unele reacţii negative: afirmaţia că pe la 1800 ţările noastre nu aparţineau „civilizaţiei occidentale" e percepută de multi ca însemnând că ele nu făceau parte din Europa! „Atitudine antipatriotică!" Se uită că, de aproape un mileniu şi jumătate, Europa era tăiată în două. Erau „două" Europe. Prima ruptură se produsese o dată cu împărţirea imperiului roman în două, în 395. De o parte şi de alta a acelei linii de despărţire, cu totul arbitrară la început (tăia de-a curmezişul Iugoslavia de ieri!), aveau să se dezvolte cu încetul doua lumi care, cu toate că punţile nu vor fi rupte cu totul niciodată, vor evolua totuşi pe căi din ce în ce mai deosebite. „Falia" se va lărgi mai în-tâi când valul slavilor de sud va despărţi romanitatea apuseană de romanitatea răsăriteană şi de elenismul renăscut la Bizanţ; se va adânci o dată cu schisma din 1054 a Bisericii si, mai dramatic încă, după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în 1204. De atunci se poate vorbi de un adevărat clivaj între culturi, întărit statornic de nesfârşite dispute religioase. Stăpânirea otomană se va întinde o vreme şi asupra unei părti a lumii catolice, în Croaţia şi Ungaria, dar, în ansamblu, ea va coincide cu fosta sferă de influentă bizantină, pe care, în tot sud-estul european, o închide cu o adevărată „cortină de fier" avânt la lettre. O închide şi o îngheaţă în forme învechite, în vreme ce Occidentul catolic, apoi şi protestant, trece, de la începutul Renaşterii, prin uriaşe prefaceri pe toate planurile culturii – în înţelesul larg al cuvântului: religie, filosofie, ştiinţa, arte, instituţii, moravuri. Din toată această transformare, prea putin pătrunde în lumea noastră. Se poate chiar spune că în secolele al XVII-lea-al XVIlI-lea, pe măsură ce „turcocratia" – pentru a folosi expresia bizantinistului Petre S. Năsturel – se face mai apăsătoare în ţările române, acestea se vor îndepărta şi mai mult de modelul occidental decât fusese cazul în primele veacuri ale voievodatelor. Desi câteva influente occidentale se manifestă în artă, desi câţiva boieri sau pretendenţi la domnie (trei-patru într-un secol!) călătoresc în Apus şi sunt marcaţi de acea experientă, aceste fenomene rămân cu totul marginale şi superficiale, fără vreun impact real asupra „mentalului colectiv", asupra „tării".

O amintire care îl urmărește și astăzi pe Neagu Djuvara este imaginea mamei sale cântând, la pian, lucrări de Chopin.Aşadar, Neagu Djuvara rămâne la Paris, unde se va implica în numeroase acţiuni de ajutorare a românilor care părăsiseră clandestin ţara, acţiuni derulate în special prin Comitetul Român de Asistenţă (CAROMAN). De asemenea, tot aici îi cunoaşte pe mulţi dintre românii de frunte ai diasporei. În ceea ce priveşte structura diasporei, Djuvara distinge trei categorii. Din prima categorie făceau parte românii stabiliţi în străinătate dinainte de război, dar şi membrii misiunilor diplomatice care au refuzat, după abdicarea regelui, să se întoarcă în ţară. Din a doua categorie făceau parte legionarii fugiţi în Germania după eşecul rebeliunii din 1941. A treia categorie era formată din românii care au fugit după sfârşitul războiului. Numărul refugiaţilor români a scăzut dramatic, atrage atenţia Djuvara, după 1948, astfel încât, „prin 1950 valul refugiaţilor secase aproape cu totul”. Cu toate acestea, s-a încercat organizarea unui guvern provizoriu, încercare în parte eşuată din cauza neînţelegerilor din interior: „Au avut loc lungi şi laborioase negocieri, în cursul cărora acuzaţiile, bârfele, invectivele şi săgeţile otrăvite n-au lipsit”. Pe de altă parte, Neagu Djuvara ne spune că nici alţii nu stăteau mai bine la capitolul organizare: „Toate emigraţiile au fost măcinate de lupte intestine, niciuna nu a fost monolitică şi cristalină. Polonezii au avut două sau chiar câte trei guverne concomitent în exil. Cehii s-au certat cu slovacii. Albanezii, bulgarii şi ucrainienii erau, de asemenea, împărţiţi în partide rivale, iar despre iugoslavi să nu mai vorbim”. Ceea ce a permis, în cele din urmă, constituirea unui comitet a fost prezenţa regelui Mihai, care a participat la toate etapele negocierilor care au stabilit componenţa şi scopurile acestuia. Era o traumă a nemților tineri care realizau că părinții lor au fost în SS sau au colaborat cu sistemul. La fel, mulți din generația mea și-au căutat modele și idoli, chiar am idealizat personaje care au făcut studii în interbelic, care au fost în exil și am demonizat oameni care au rămas în țară și care, poate, au făcut pact cu diavolul ca să supraviețuiască sau să aibă o carieră. Povestea asta am auzit-o și eu destul de târziu de la tata, fiindcă era destul de ocupat cu această carieră diplomatică, iar în copilărie o aveam alături mai cu seamă pe mama, care a ales să fie casnică și care s-a ocupat îndeaproape de educația mea.

Neagu Djuvara: „Nu erau la mine acasă, ca zic așa. Mama nu mai avea nicio moșie. Mă duceam la o soră a mamei. Acolo îmi petreceam, în general, vacanțele de vară. Găești, care este acum un adevărat oraș, atunci partea de sud a Găeștilor era un sat. Mi-a plăcut foarte mult să trăiesc viața țăranilor, să mă duc pe câmp, la seceriș, la batoză, să văd cum curge grâul din batoză.”

Evenimente

a fost decorat cu Ordinul Naţional „Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie 2016, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI- Să rămâi la București, în plin război, cu doi copii de vârstă mică, era pe cât de complicat, pe atât de periculos. De aceea, familia Djuvara a decis să facă un pas salvator. Cu toate că a trecut prin două războaie, a rămas orfan foarte devreme și a avut de înfruntat o mulțime de obstacole, Neagu Djuvara spune că a avut o copilărie perfectă: „Of, Doamne... Ce-mi lipsește acum este că am impresia unui gol: nu mai știu pentru ce trăiesc! Pe când, în tinerețea mea, aveam ambiții, aveam speranțe! Dovadă, totuși, din ambițiile astea am scris o grămadă de cărți!” Acum 13 ani m-am îndrăgostit de Neagu Djuvara, iremediabil. Atunci, dacă vrei, mi-am renegat trecutul imediat și m-am aruncat cu entuziasm și cu maximă iubire și idealizare către perioada interbelică. Apoi, uitându-mă în apropiere, mi-am dat seama că am un exemplu de om extraordinar, dedicat și foarte îndrăgostit de profesia lui.

A urmat exilul la Paris, unde a fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, a colaborat cu Radio Europa Liberă şi mai multe fundaţii. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine, de unde s-a întors, în 1984, la Paris.De aici, o serie de încurcături, probleme și complicații. Drumul familiei către Franța a fost amânat cu o lună, până s-a lămurit situația: guvernanta familiei Djuvara nu era vreo Mata Hari. Dar revelațiile au venit în cascadă: românii pribegi au aflat, cu această ocazie, ceva incredibil.